TOTUL începe cu NIMIC

TOTUL începe cu NIMIC

Încerc de mult timp să scriu, de fapt nu încerc – mă gândesc la scris. Totul începe frumos, îmi imaginez că sunt într-o zonă de munte, sub un copac,  într-un hamac…  cu o carte în mână. Citesc, nu scriu, pentru că sunt “mare”  și  deja mă vizualizez într-un blocaj scriitoricesc. Așa că astăzi o să-ți povestesc despre ceea ce produc atunci când vine vorba despre scris: NIMIC. Despre nimicul acela pe care îl simți zilnic când auzi întrebări ca: “Ce mai e nou în viața ta?”, “Ce vrei să facem azi?”, “Ce ai zis?”, “Ce simți?”, “Ce îți dorești?”.

Am căutat prin amintiri acest pronume negativ care prin conversiune se transformă în adverb și uneori dansează pe câmpia substantivelor. Niște nimicuri. Nu știi nimic. Ești un nimic. Totul sau nimic. Umblă vorba prin târg că femeile n-au nimic.

Zilele trecute am scris cuvântul pe o foaie și l-am pus în portofel, în felul acesta am mereu nimic la mine. Apoi nu l-am mai folosit. Atunci când utilizezi câteva sute de cuvinte (două sute sau opt sute… tot sute sunt….) este foarte greu să renunți la unul uzual. Te provoc!

M-am trezit- real, imaginar, metaforic. Am înlocuit “Ce mai e nou în viața mea?” cu “M-am trezit?”. Ce fac? Exist, merg, gândesc, citesc, vorbesc, simt, creez, dansez.
Am căutat prin amintiri și cel mai important este că după paisprezece ani m-am hotărât să iau înapoi ceea ce este al meu. Un fir de iarbă și o picătură de ploaie care poate sunt nimic sau poate sunt totul. Ia-ți înapoi textele scrise, anii pierduți, zâmbetele uitate, creativitatea, momentele de fericire, experiențele!  

Un fir de iarbă care crește în sălbăticie după propriile reguli, asta vreau să fiu, sau o picătură de ploaie. Dacă libertatea se cumpără cu bani încep să mă tem. M-am născut într-un loc pe care nu l-am ales eu, însă am o mică șansă să trăiesc într-un loc la care am visat. Mă agăț de fiecare clipă de fericire vrând să o multiplic. Timpul mi-a fost prieten și dușman în același timp, lăsându-mă pe mine să aleg în locul lui, dar mereu am ales ce a vrut el. Visez cu ochii deschiși sau cu ei închiși, apoi cred în visele mele deși ele sunt mai nebune decât mine. Și de ce nu aș face asta?! Făcând acest lucru devin pe zi ce trece mai optimistă, tot mai încrezătoare în forțele mele. Sunt mai firavă decât un fluture, mai slabă decât o furnică, dar mă hrănesc cu idealuri. Cum mănânci un elefant precum fericirea? Îl tai în bucățele mici. Trăiesc din lucruri simple și mărunte, dar știu că totul se acumulează. Vreau ca totul să se digere: am nevoie de liniște, de libertate, de spațiu. Sunt sugrumată de toți. Mi se fură și ultima picătură de răcoare, sunt lăsată în canicula vieții… totul se transformă în deșert.

Acum vreau să fiu o picătură de ploaie; să mor încet, încet, să mă evapor și totuși să trăiesc. Dacă voi cădea în nisipul fierbinte poate voi dispărea în neant, sper totuși ca în căderea mea să mă izbesc de obrazul unei ființe dragi, să-l mângâi și să mă descompun. Toți vrem să fim rebeli, de fapt toți suntem rebeli. Dar câți dintre noi au puterea să explodeze?

Să fiu un fir de iarbă. Conștient că nu voi fi mereu verde, dar îndeajuns de mulțumit cât să trăiesc clipele tinereții la cea mai mare intensitate. Mângâiat de adierea vântului și lovit de furtuni disperate. Să cresc într-o zi cât alții în zece, înconjurat de miliarde ca mine și totuși unic. Îmbătrânit mai înainte de vreme, dar atotștiutor. Prieten cu gândacii și fluturii ce stau din când în când la un pahar de vorbă pe umărul meu. Părăsit de soare, dar iubit de lună. Un fir de iarbă ajuns la adolescență, îndrăgostit de floricica inocentă ce se deschide doar noaptea și care mă umple de fericire. Să-i disting mirosul din o mie de flori, să mă îndrăgostesc de ea fără să știu cine este. Iubirea să se afle la un metru distanță și totuși să nu ajung la ea pentru că sunt un fir de iarbă ce se îndreaptă spre cer… uitând de idealuri. Aș vrea… Aș vrea să fiu o picătură de ploaie ce vede toată lumea în căderea ei, să-mi sfârșesc viața hrănind un fir de iarbă.

Add Your Comment